ORGANIZAȚIA DE SĂNĂTATE FONDATĂ DE DR.RATH ESTE UNICĂ ÎN LUME: TOATE PROFITURILE PE CARE LE GENEREAZĂ SUNT DIRECȚIONATE CĂTRE O FUNDAȚIE NON-PROFIT. Pentru mai multe, apasa aici.

Dr. Rath Health Foundation

Dr. Rath Health Foundation

 

August KowalczykAugust Kowalczyk

Prizonier la Auschwitz Nr. 6804

O Europă pentru oameni,
împreună cu oamenii

Kerkrade, aprilie 2009

Înainte de a urca pe podium, am căutat un cuvânt care să poată exprima tot ce simt în acest moment și aș vrea să încep această reflecție cu acest cuvânt.

Cu cuvântul ”Mulțumesc” – da, pentru organizatorii seminarului nostru, este cuvântul potrivit, deși este simțit din inimă, este un mulțumesc pentru această întâlnire și mulțumirile mele pentru că sunteți aici.

Am căutat un alt cuvânt dar nu l-am putut găsi. Nu am putut găsi nici un cuvânt mai bun care să ne includă pe toți.

Deci, vă rog să scuzați familiaritățile, acesta este cuvântul potrivit: Prieteni.

Deci, am întâlnit deja pe mulți dintre voi, mulți ne-ați oferit prietenia mie și soției mele Eugenia și alții dintre noi s-au împrietenit între ei. Astăzi cercul reciproc al prieteniei se mărește.

Este timpul să prezint pe câțiva dintre cei alături de care stau sub drapelul ”unei Europe pentru oameni, împreună cu oamenii”. Și este convingerea mea profundă că acest lucru s-a întâmplat din nou datorită luptătorului Dr Matthias Rath.

Mă numesc August Kowalczyk, am 88 de ani, sunt un actor și regizor care a construit o realitate pe care viața mi-a dat-o în cel mai rău, oribil și paralizant mod.

În zorii maturității mele, când eram un elev de liceu în vârstă de 18 ani în timpul celui de-al doilea război mondial, am fost arestat și deportat la 4 decembrie 1940 în lagărul de concentrare de la Auschwitz pentru că traversasem linia verde încercând să ajung în Franța pentru a mă alătura armatei poloneze. Număr de lagăr 6804.

După 18 luni, după ce am primit 2 condamnări la moarte și bătăi (de 2 ori câte 25 de lovituri) am scăpat din batalionul închisorii într-o evadare în masă. Nouă dintre noi, printre care și eu, am scăpat, 13 au fost uciși și 20 capturați.

Mulțumită silezienilor, locuitorii satului Bjszowy, am fost salvat. Am stat cu ei timp de 7 săptămâni după care am fost transferat pe ascuns în guvernul general unde am devenit soldat al armatei naționale poloneze.

După război mi-am obținut certificatul de terminare a școlii, mi-am terminat studiile academice și am devenit actor și regizor. Am fost regizor artistic în teatru timp de 17 ani și sunt pensionar de 28 de ani.

De ce?
Sau-
De ce eu?
Sau-
De ce tocmai eu?

Acești 3 ”De ce” sunt o singură întrebare. Răspunsul așteptat este intensificat prin adăugarea unui nou cuvânt de fiecare dată. Un răspuns pe care a trebuit să mi-l dau imediat după ”a doua naștere” ceea ce înseamnă după revolta prizonierilor din lagărul de concentrare și exterminare național socialist german de la Auschwitz, care s-a sfârșit cu o evadare în masă.

La 10 iunie 1942!

Peste 50 de prizonieri au scăpat: 13 au fost uciși, 20 au fost capturați, 9 au scăpat.

Acestea sunt întrebările mele și răspunsul meu.

Dar nu, nu imediat!

Se pare că singura întrebare poate fi doar: cum poate trăi cineva cu experiența Auschwitz?

Cealaltă întrebare ce fusese deja adresată de către toți cei interesați era: cum a fost posibil ca un om, alt om... da, ce?...

Cum adică? …a fost posibil ca şeful batalionului de pedeapsă, Krankenmann, un german, un prizonier, un criminal, unul dintre cei din categoria criminalilor, să pună o pancartă “Arbeit macht Frei” (“Munca te face liber”) pe poartă, la o distanţă de 150 m – cu o mişcare a bazinului lui planturos, cântărind 150 kg, putea rupe spinările a trei prizonieri dintr-o singură lovitură mortală… în 5 minute, acel şef ce imita într-un mod extrem de imatur, acel şef – un polonez?

Că procesul curții de justiție de la Kattowitz a fost o parodie, că execuția imediată, executarea sentinței prin împușcare în curtea Blocului 11 nu a mai fost o glumă – râuri de sânge au curs de sub trupurile căzute... că Rudolph Höß, fostul comandant al lagărului Auschwitz-Birkenau, care fusese deja în acel post de mai multă vreme, a fost chemat înapoi la Auschwitz în primăvara lui 1944. Misiune specială: 450,000 de evrei maghiari să fie lichidați în camerele de gazare.

Rudolph Höß și-a îndeplinit sarcina de specialist în acest domeniu până în toamna anului 1941. Înțelegând semnificația termenului ”soluția finală a problemei evreiești”. A avut grijă de toate! Un specialist!

Cum a fost posibil să...

Am anunțat toate acestea. Citiți “Mein Kampf” (Lupta mea), astfel a spus Führer-ul (Adolf Hitler)!

El a spus asta și a devenit cancelar, conform voinței electoratului.

El a spus, anunțat, iar punerea în practică și viața au devenit ceva ce un creier normal nu era în stare să conceapă – atunci ori acum.

Întrebarea este, cum e posibil ca o ființă umană...? Întrebarea este naiv de amuzantă deoarece ființa umană însăși a fost eliminată din toate calculele și rezumatele – ca în Wannsee unde 11 milioane de evrei europeni au devenit doar numere ale ”Soluției Finale”.

Restul, adică fapte și practică, toate au fost pregătite cu grijă. Numai firele de nisip păreau a fi nevinovate iar ele s-au schimbat în camerele de execuție în contact cu oamenii, cu căldura trupului lor și cu moartea urât mirositoare. Crematoriile fumegând neîntrerupt transportau mirosul oamenilor care nu erau acolo.

O mână de cenușă este tot ce a rămas din miile de oameni transportați, care au trecut prin porți într-o singură direcție, după care au plecat numai prin hornuri.

Imposibil... Am văzut asta, scufundându-se în ritmul inimii mele speriate.

De necrezut, cuvintele Auschwitz, Birkenau, Monowitz.

Numele firmelor pe ușile cuptoarelor crematoriului nu sunt doar cuvinte, sunt un ”ritual național socialist” al conștienței, al gândirii și al limbii germane.

Inuman... mamele lor iubitoare trăiau, familiile lor. Toți aveau o inimă deosebit de caldă pentru animale, în special câini.

Inexprimabil... acel timp și loc a fost descris cu mii și milioane de cuvinte:

Auschwitz.

La 14 iunie 2003, în orașul olandez Den Haag, la cea de-a 63-a aniversare a primului transport de polonezi spre Auschwitz, numerele de lagăr de la 31 la 728, am auzit cuvinte simple și prin simplitatea și capacitatea de a lăsa să se înțeleagă interpretarea lor istorică, au fost cuvinte foarte convingătoare.

Ele au fost spuse de Dr Matthias Rath.

Aceea a fost o întâlnire de oameni care veneau aproape din întreaga lume pentru a întări spusele Dr.Rath. această întâlnire s-a terminat cu un apel internaional la Tribunalul din Den Haag. Acest apel conținea, ca orice apel, postulate, dar și învăța ceva. Și de atunci cumva umbrela adevărului istoric despre bani, industria farmaceutică și cartelul IG Farben unde se ascundeau debitorii mei a fost dărâmată, sau mai bine zis nu dărâmată ci ridicată. Încă nu am primit, nici până astăzi, compensația care mi se cuvenea pentru munca de sclav prestată la construcția IG Farben Auschwitz între aprilie 1941 și mai 1942.

Structurile, care au fost aproape întotdeauna opuse libertății, au stat și de această dată de partea executorilor, nu a victimelor. Un sclav nu are dreptul la nimic. Contractul de muncă era semnat de SS, care livra lucrătorii. În cele din urmă lagărul de concentrare IG Farben Monowitz a luat ființă (Auschwitz III) în octombrie 1942.

Sub apelul către Curtea Internațională de la Den Haag, am semnat: August Kowalczyk, fost prizonier al lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau, număr de lagăr 6804.

Din acel moment, lucrările comune cu programul ”O Europă pentru oameni împreună cu oamenii” și în interesul Fundației DR Rath “Azil-monument al Auschwitz” ne-au făcut să ne amintim de toți rezidenții de la Auschwitz care și-au oferit ajutorul și au salvat viețile prizonierilor din lagărele de concentrare și exterminare național socialiste de la Auschwitz-Birkenau între 1940-1945.

Fundația Dr Rath este în capul listei de contributori la construirea voluntară a monumentului-azil Auschwitz: guvernele Italiei, Japoniei și Elveției.

Prezența Fundației Dr Rath în acest cerc european umple absența de neînțeles a Berlinului de pe banca contributorilor. Ideea care este atât de emoționantă pentru mine a Axei Binelui ar fi, ca o coincidență, atât de frumo creată: BERLIN-ROMA-TOKYO.

Toți cei trei creatori ai axei istorice de atunci, perpetuatorii celui de-al doilea război mondial pot fi găsiți din nou la Auschwitz ca și constructori voluntari ai ”Binelui”.

Poate că această idee ar putea găsi sprijin din partea factorilor de decizie germani înainte de finalizarea construcției, ceea ce mi s-a părut posibil atunci când am primit medalia Crucea Federală de Merit “Bundesverdienstkreuzes der I Klasse” în August 2007: părea atât de aproape încât ai fi putut să o atingi cu mâna.

În pofida a orice, nu pot să-mi imaginez întemeierea azilului-monument ca având loc fără Berlin. Aceasta ar fi o absență de neînțeles. Iar acest moment – ianuarie 2010 – nu este atât de îndepărtat - și apoi va fi greu de explicat de ce nici un german nu se află pe banca constructorilor voluntari.

Voi răspunde deja de astăzi: adevărul, evidența sa, înțelegerea, prietenia și încrederea dar mai presus de toate cunoașterea, se caută una pe alta și pot crea o imagine în oglindă a Dr Rath bazată pe experiența personală și într-adevăr pe experiențe atât de subiective ca a mea: ”O Europă pentru oameni, împreună cu oamenii”.

Noi – numerele din lagărele național socialiste de concentrare și exterminare – am crezut întotdeauna că fața Europei poate fi schimbată de oameni. Reînnoirea trebuie să înceapă de la nivelul de bază, de la oameni, din locul unde am trăit fericiți înfrângerea național socialismului. Acesta a fost și este adevărul despre structurile create pentru moarte și bani, cu noi ca sclavi, care am fost încercați la Auschwitz nu doar prin intermediul supra-umanilor SS dar și prin mașina umană obsedată de bani și putere a IG Farben.

Noi suntem martorii. Noi suntem victimele care am supraviețuit. Noi suntem comemorarea celor uciși. Iar această amintire este experiența noastră care trebuie împărtășită tinerilor Europei.

Viețile celor care au aproape 90 de ani, ale căror experiențe de viață sub terorismul nazist și apoi sub conceptul despre lume al lui Stalin care a durat x ani s-au schimbat, eterna experiență a dependenței de structuri. Noi am pus și încă punem semne de interzicere și prohibiție ”legal binecuvântate”. Da, acestea sunt structuri ilegale. Ele insultă inteligența popoarelor Europei care au fost... de către naziști...

Timpul nostru se termină, nu avem instrumente care să ne poată transforma, clienți constanți ai Europei, într-o generație împlinită. Lumea aude din ce în ce mai rar relatările noastre despre foamete, sărăcie, sclavie, genocid, muncă până la moarte, despre război, ură și crimele naziste.

Timpul curge din momentu nașterii. Se poate auzi chiar și mai clar. Va venimomentul când nu vor mai exista martori. Când martorii vor dispărea, păstrătorii vor rămâne în amintirea voastră.

Facem apel la voi; ei sunt între rândurile europenilor tineri care au auzit mărturiile noastre. Ei sunt în japonezii tineri care vizitează muzeul din Shiakawa, în lucrările monumentale ale artiștilor polonezi, ale foștilor prizonieri din lagăr: Jósef Szajna, numărul 18729, și Marian Kolodziej, numărul 432.

Echipa de Păstrători ai Comemorărilor aparține lanțului internațional de școli europene cu sediul la Hanovra, World Peace Community (Comunitatea pentru Pace Mondială) cu Bernim Glasman și membrii săi polonezi Malgorzata Braunek și Andrej Krajewski. De asemenea, școlile catolice din Germania, Coalition of Youth (Coaliția Tineretului) și Dr Rath Stiftung, care activează în Germania, Olanda și SUA. International Fellowship Squadron (escadronul internațional de camarazi) în Italia, iar în cele din urmă cele două milioane de băieți și fete polonezi cu care m-am întâlnit de 6700 de ori.

Acesta este programul proiectului numit ”Societatea Educațională Auschwitz”. Sunt zece mii de europeni participanți la competiția internațională ”Oamenii au pregătit oamenilor acest destin”. Și finalmente, mărturia eternă, mărturia neprețuită – muzeul Auschwitz-Birkenau de la Oswiecim.

Ne adresăm vouă, participanților la întâlnirea de astăzi: nu lăsați acest releu al amintirii să fie întrerupt. Pregătiți straturile de schimbare în îndeplinirea misiunii Păstrătorilor Amintirii.

Aceasta este o chemare la un releu al amintirii.

O chemare, deoarece tinerii care ne ascultă astăzi vor fi ultima generație care a trăit această istorie. În timp ce îi întâlnesc pe cei ale căror numere tatuate constituie o legitimare de a povesti despre istorie, și oamenii acelui timp al exterminării, pentru a spune adevărul. Din lumea noastră de astăzi – de asemenea, adevărul.

Chemăm la un releu al amintirii.

Chemăm la un releu al vieții.

Pentru o Europă pentru oameni, împreună cu oamenii.

Versuri care nu sunt de aici:

Odată,
Nu știam
Că locul meu pe pământ
Nu era în umbra teiului nativ
Nici în căldura a patru pereți
Nici între cei care râd
Nici între cei care sunt pe calea
Spre iubire, credință, speranță
Spre templele construite conform dorințelor lor.
Nu într-o țară sigură
Cu cai balansoar,
Cu covrigi aromați de la piață
În cele din urmă am trăit experiența
Că locul meu pe pământ
Era în mijlocul unei coroane de spini
Purtate de stâlpi cu sârmă ghimpată
Încărcați cu valuri
De curent electric
(acum nu mai sunt, dar atunci așa erau)
și de aceea,
mă prinde când merg pe acel cerc spinos
stânga... stânga...
șapca jos...
ochii spre dreapta...
Într-adevăr am fost în lagărul Auschwitz...
-iar în final
sunt înregistrat
aparțin pământului.
Pietrelor.
Apoi zbor din magia runelor SS
Din curiozitatea orbitelor goale
și totuși amintirea mea rămâne
și mă întorc.
Pentru că aparțin
Acestui loc
De pe pământ.

și chiar din acest loc, care a devenit un adevăr întunecat despre oamenii secolului 21, îmi trag puterea, credința, că ceea ce ne leagă în proiectul mutual de sănătate a societății este un program pe care trebuie să-l dăm mai departe cu toate forțele noastre. În aceste zile, timpul cenușii, al fumului, au existat voci umane care nu au mai fost auzite și nici acum nu mai sunt auzite. Au mai fost și cei care au salvat civilizația de la barbarism complet, indiferent de naționalitate, religie sau uniformă.

Întrucât și-au pus viețile în pericol pentru a oferi speranță în acele zile, întinzând o mână de ajutor, nu s-a putut evita punerea în practică a proiectului unei ”Europe pentru oameni”.

În final, aș vrea să amintesc pe câțiva dintr ei:

Când mergeam în lagăr dimineața, aveam o plasă modernă de pânză. Aceasta era de fapt geanta șefului Bracht.

În acea zi, erau două găleți de pâine și bucăți de salam la ”cutia de contact” pe podeaua magaziei comando-ului Bunawerk IG Farben Auschwitz. Erau două cartoane cu seringi umplute cu calciu într-un loc ascuns pentru medicamente. În acele zile era unul din puținele medicamente utilizate contra tuberculozei. Seringile trebuiau livrate medicului polonez din spitalul lagărului. Am ascuns seringile în geantă și am luat mâncarea.

Chiar în acel moment am auzit o voce agresivă în spatele meu:

”Ce faci aici?” a spus unul din cei trei oameni SS care erau la datorie în acea zi în comando-ul nostru.

”Mâncare?” Văzuse găleata cu alimente.

”Contact cu civilii!” a strigat el triumfător

Aceasta era una din cele mai sever pedepsite ofense. A scris numărul meu și eu nu m-am întors în acea zi ”normal” în lagăr.

Am fost ca întotdeauna cu cea de-a treia sută?

Am fost arestat la poartă. Am fost ”tras afară” de comando. Aproape două mii de colegi au trecut pe lângă mine și toată lumea a văzut: August a fost prins.

Comando-ul era deja în lagăr când ofițerul SS a plecat din casa de pază. ”Posener” i-am spus. Era din Posen și vorbea excelent poloneza. Aparținea unora din cei mai harnici ”organizatori de alimente” dintre oamenii SS. De aceea am fost surprins de brusca sa brutalitate.

M-a împins prin poartă și mi-a dat un șut.

A strigat ceva ce n-am înțeles.

Am dispărut din vederea oamenilor de pază, la poarta din spatele bucătăriei lagărului.

Te duc la buncăr!” Omul SS și-a încetinit mersul. ”Care e problema, August?”

”M-au prins!”

”Și am spus să fii atent!”

Nu orice om SS accepta ”organizarea”. Am mers încet în direcția blocurilor morții. Era un arest al lagărului în subsolul unui bunker.

”Este vreun civil în pericol?” a întrebat. ”Nu!”. Cu un ton absolut indiferent, dar subliniind semnificația a ceea ce spunea, a întrebat:

”Ai ceva de care poți avea grijă în bloc?”. M-am uitat la el peste braț. Ochii lui fixau acoperișul blocului pe lângă care am trecut.

”Este ceva.” ”Mergem”. A intrat cu mine în bloc, m-a lăsat în cameră iar el a rămas pe coridor.

A fost o surpriză totală printre colegi.

Scapă de geantă, am spus șefului camerei. Împărțiți țigările între voi, medicamentele spitalului din Zbyszek. Ei știau de la cine este. Am primit o bucată de pâine la cină și am aterizat pe coridor. Omul din Posen m-a dus în liniște la blocul 11. liderul blocului 11 numit închisoarea ”funcțională” era în mod neașteptat prietenul meu Hans Musiol. Amândoi m-au dus la celula 20 din buncăr. O cameră rece de beton fără nici o fereastră. Într-un colț era o găleată. Musiol mi-a aruncat o pătură. Au închis ușa și au stins lumina. Întunericul m-a înghițit.

Îmi amintesc acest incident cu omul din Posen pentru că în următorii ani am înțeles că această acțiune a ”Posenerilor” era absolut altruistă și făcută cu un grad mare de risc. Ar fi putut întâlni un alt ofițer SS în bloc, sau să fie confruntat cu un spion de nerecunoscut al Gestapo-ului, pentru că existau și din aceștia printre prizonieri. și toate acestea în numele solidarității umane care l-a făcut pe el, un om al SS, să se ocupe de mine, prizonierul nr 6804, acolo, pe câmpurile de lângă Auschwitz, în ciuda conștientizării faptului că orice decizie era pe viață și pe moarte.

Se părea că decisesem pentru viață. Buncărul a devenit cumva reciproc întunecat. Vizita mea în buncăr pe drum către bloc a fost o mărturie a hotărârii și curajului omului din Posen. Această mână întinsă nu era un act de solidaritate sigur.

Un tren stă în gară cu o unitate de armată care se întorcea de pe front în acea seară de primăvară. Soldații stăteau pe podea în vagoanele cu uși deschise. Am mers în vagonul nostru trecând prin fața trenului la distanță de aproximativ 20 de metri. Fiecare vagon gemea în ritmul opririlor trenului, martorul unei călătorii de câteva minute. Se auzeau conversații, râsete, cineva cânta din muzicuță. Soldații comentau despre marșul nostru.

Un ofițer stătea în picioare în spatele soldaților care stăteau în ușile vagoanelor legănându-și picioarele. Jacheta uniformei era deschisă, medaliile vizibile, tresele roșii-aurii de pe umeri.

Am văzut ofițerul ridicând mâna la frunte și salutând prizonierii mergând pe lângă ei într-o poziție de semi-atenție.

Din această impresie mi s-a părut că involuntar a căutat să mărșăluiască alături.

Suta mea a umplut deja vagonul generalului. Deoarece era într-adevăr un general, m-am uitat înapoi.

Ofițerul saluta încă și mai mulți oameni în haine de prizonieri.

Nimic nu este alb sau negru. Curcubeul colorat poate fi, de exemplu, ca auriul treselor generalului încercat de cel ce mărșăluia în haina cenușiu închis de prizonier, cu numărul KZ Auschwitz 6804.

Picături de apă cădeau încet din tavanul putred al beciului, pe pereții Blocului 4. Curgeau în curenți subțiri care deveneau cu atât mai repezi cu cât se apropiau de podea. Blocul nr 5 a fost primul dintre noile blocuri de cazare la care s-a renunţat în decembrie. În beci era o încăpere în care sacii de hârtie, sprijiniţi de perete, umpluţi cu paie proaspete, trăgeau umezeală.

Sub ferestrele beciului aveam doi metri de podea de beton împreună cu Müller, pe care ne-am pus sacul de paie împreună. L-am cărat ca pe un sac de cartofi. Era ud și greu. Pantofii de lemn, ”saboții olandezi” înfășurați în pantaloni serveau ca pernă.

Aveam câte o pătură la doi oameni. Pe jumătate șezând, sprijiniți de perete, eram tăcuți fiindcă ne temeam de cuvintele care pe buzele noastre exprimau lipsa de speranță în această seară neobișnuită. Era ajunul Crăciunului anului 1941.

Camera acoperită cu saci de paie fusese umplută de tânjirea și disperarea celor care își aminteau ajunul anterior al Crăciunului, petrecut în libertate. La un moment dat m-am uitat la prizonierul care purta “triunghiul verde”. El a venit spre noi, până în capătul camerei și s-a oprit la sacul nostru de paie.

”Cum te cheamă?” m-a întrebat în germană.

“August”

”Îți plac clătitele cu cartofi?”

Ochii mei exprimau cu siguranță surprindere.

Müller a început să râdă.

”Da, îmi plac” – asta suna decisiv, dar cu o tentă de suspiciune.

Neamțul a scos din haină, de sub braț, un vas de cantină.

”Pentru tine și colegii tăi! Cu urări de Crăciun”

”Nu-ți văd pantofii”, a realizat el brusc.

”Sunt saboți de lemn. I-am pus sub cap”.

”Poftă bună. Mă întorc în câteva minute să iau vasul”

Am împărțit cu Müller până la ultima clătită, ca o ofrandă. El se gândea la ai lui din Radom, eu mă gândeam la ai mei din Mielec și Debica.

Donatorul s-a întors. și-a luat vasul de cantină și a pus o pereche de ghete pe acoperiș.

“August”, să-ți fie de folos și să te ducă acasă bine și sănătos.

Și a plecat.

Müller s-a uitat neîncrezător în urma omului care pleca.

”Un înger cu un triunghi verde” a șoptit el. A fost singura dată când l-am întâlnit. Nu l-am mai văzut niciodată, nici înainte nici după.

Iar ”îngerul” era un neamț, un criminal, purtătorul unui triunghi verde, care a venit în ajunul Crăciunului anului 1942 și mi-a dat clătite cu cartofi și o pereche de ghete, apoi a plecat. Probabil în ”raiul” lui pe care îl purta numai în el însuși.